Omul cu calul

sau cum se iroseşte banul public în vremuri de criză.

«Omul cu calul» sau cum se iroseşte banul public în vremuri de criză. Deși pare greu de crezut, există totuşi indivizi cărora le prieşte de minune recesiunea: vezi-l pe Codre! În timp ce economia ţării agonizează şi datoria externă creşte galopant, spaţiul public al Capitalei este invadat de palmieri, arbuşti plantaţi în hîrdaie, ceasornice newyorkeze ori vegetale, beculețe, piste velo, bile, borne şi acareturi de tot felul, într-o debandadă vizuală care a vlăguit bugetul primăriei de zeci şi zeci de milioane de euro. Astfel mergînd treburile, Piaţa Revoluţiei a căpătat în anii din urmă aspectul unei tabere de sculptură, iar ultima apariţie în acest asalt al statuilor este ecvestra Regelui Carol I al României. Nota bene, gestul este unul recuperator, bla-bla, statuia actuală fiind amplasată pe locul fosteia, dezafectată abuziv în comunistoizii ani ’47. Există însă obiecţiuni. Dacă lucrarea dintîi, operă a sculptorului croat Ivan Meštrović, a fost o reuşită plastică remarcabilă – stau mărturie fotografiile din epocă –, replica de azi este atinsă de improvizaţie. Chipul anonimizat al Majestăţii Sale, pareza mîinii drepte, lipsa totală a harnașamentului, tonusul de cal de lemn al armăsarului, gabaritul exagerat al monumentului în raport cu amplitudinea spațiului şi, nu în ultimul rînd, opinia unanimă a bucureştenilor că armăsarul regal este surprins făcînd caca, fac din aceast portret un obiect incomod. De la etajul prim al Biblioetecii Centrale Universitare, perspectiva este direct testiculară! Pe soclu, dăltuit neglijent, ignorînd spațierea firească, citim Caroli! Toate aceste observaţii (şi multe altele) îndreptăţesc aşadar concluzia că pentru edilii acestui oraş, între lucrarea de artă şi «lucrătura artistică» nu există graniţă. În faţa acestei realităţi maligne, nu rămîne decît regretul că sîntem un popor etern neinspirat, sau, cum ne taxează o vorbă de duh: nici călare, nici pe jos.