Păşesc pe linii extrem de subţiri, la înălţime. Le simt sub tălpi, dure şi reci, nichelate, singure elemente stabile în spaţiul enorm dimprejur. Vibrăm împreună, în surdină. Încerc să-mi menţin echilibrul şi calc prudent. Un pas greşit m-ar face să cad o vreme în gol, într-o linişte perfectă: o secundă, două secunde, trei secunde... Apoi, ar urma ceva necunoscut mie: m-aş dizolva într-o pace deplină şi perspectiva mă înfioară. Deasupra, cerul.
