NC-173

Bobine şi bucăţi de aparate telegrafice, aşezate pe plăci de mărgean, se uscau la soarele tropical. Torstein şi Knut suceau şi răsuceau. Trecu toată ziua şi ei lucrau din ce în ce mai febril. Lăsarăm orice altă treabă şi ne adunarăm în jurul lor cu speranţa că vom putea să le dăm vreun ajutor. Trebuia să emitem înainte de ora 10 seara, cînd expira termenul de 36 de ore şi radioamatorul din Rarotonga va lansa apelul pentru avioane şi expediţii de ajutor.

Aşa trecu prînzul, apoi după amiaza şi seara. Soarele apusese. Numai de nu s-ar pripi omul din Rarotonga! Se făcu ceasul 7, apoi 8, apoi 9. Tensiunea era maximă. Nici un semn de viaţă în transmiţător, dar receptorul, un NC-173, începu să se însufleţească; undeva, în partea de jos a scalei, prinserăm o muzică slabă. Dar nu pe lungimea de undă a amatorilor. Dar oricum, prindea viaţă. Poate că nu se uscase încă vreo bobină interioară. Transmiţătorul era mort; producea numai scîntei şi scurtcircuite.
(Thor Heyerdahl – Expediţia Kon-Tiki, 1968, p. 194)