Posted by Ion Bogdan Lefter on 2012-01-31 in VISUAL JOURNAL, www.modernism.ro
[...]
Înapoi pe Vasile Lascăr, prin Piaţa Gemeni, pe Eminescu, pînă la Romană şi de-acolo, pe Dacia, pînă la intersecţia cu Calea Griviţei, la ALERT studio, la parterul unui bloc interbelic cu „bulină roşie” (pericol seismic de gradul I). Mini-galeria, unul dintre cele mai radical-experimentale spaţii de expunere din Bucureştiul acestor ani, într-o combinaţie rară – oximoronică, practic! – cu o anume discreţie de bun gust, a anunţat pentru astă-seară deschiderea unei expoziţii de fotografii ale lui Gabi Stamate.
Cam tîrziu în decembrie: lumea se pregăteşte deja pentru Crăciunul care vine acuşi, în weekend. Mulţimile de cumpărători exuberanţi au invadat magazinele. Studenţii sînt deja în vacanţă. Vernisaje, premiere, lansări de cărţi nu se prea mai programează în perioada asta, pînă binişor după Anul Nou sau, mai încolo, pînă după Bobotează şi după Sfîntul Ion.
De ce – atunci – pe 21 decembrie la ALERT studio?! Tocmai de-asta!: pentru că fotografiile lui Gabi Stamate au fost făcute exact pe 21 decembrie, în 1989, cînd în Bucureşti s-a pornit revolta împotriva regimului comunist, răsturnat a doua zi, pe 22, acum 22 de ani. Alegere a datei ca memento.
Rămăşiţele zilei se numeşte expoziţia, reluînd un titlu literar şi cinematografic de succes.
Spaţiul minuscul de la ALERT cere – aproape că impune – soluţii inteligente de amplasare. Camera de la stradă, destul de strîmtă, cu vitrină, cîndva prăvălie sau atelier meşteşugăresc, îngustată şi de un stîlp de susţinere care avansează din lateral-stînga, se prelungeşte cu o încăpere şi mai mică, minusculă, fără fereastră, probabil fost spaţiu de depozitare. Mare lucru nu încape nici în prima sală, iar în chichineaţa din spate nu pot intra mai mult de cîteva persoane, dar cam înghesuindu-se. Am mai văzut-o folosită, la proiecte precedente, ca o extensie-„ecou” al spaţiului de la stradă.
Cum să expui, în asemenea condiţii, o revoluţie?! Adică sentimentul de revoltă generală, de revărsare umană, de isterie şi euforie... Te aştepţi la o întîlnire tulburătoare cu „Istoria”, la imagini mari, şocante, şi la un iureş de zgomote.
Împreună – presupun – cu Cătălin Burcea, artistul-curator al galeriei (în trio fondator cu Raluca Ilaria Demetrescu şi Alina Buga), Gabi Stamate a ales soluţia inversă: e tăcere în prima sală şi nu se vede nimic pe albul pereţilor de imediat din dreapta şi din fundal, cei pe care privirea cade mai întîi. Pe stîlpul de susţinere e afişat un text, o proză cu personaje mărunte, cu băutori de birt, fără nimic „istoric”. La final, aprovizionarea cu noi cantităţi de vin roşu aduce în pagină sugestia sîngelui, a „sîngelui vărsat” – „Păcat, păcat/ de sîngele vărsat!” fiind una dintre lozincile post-revoluţiei, ale protestelor faţă de lentoarea cu care ţara se democratiza în 1990-1991. Alături, pe peretele din stînga al galeriei – un set de imagini (cinsprezece-douăzeci?) din 21 decembrie 1989, de pe Bulevardul Magheru, la intersecţia de la Scala şi la cea de la Teatrul Nottara, după ultima „adunare populară” a dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu: cordoane de militari desfăşurate de la un trotuar la celălalt şi grupuri de cetăţeni revoltaţi, retraşi din Piaţa Palatului Regal, unde avusese loc mitingul. Mici, ca nişte clişee fotografice (dar „pozitive”, nu „negative”), imaginile sînt aliniate pe trei-patru rînduri, ca şi cînd expus ar fi direct filmul scos din aparat şi developat (tehnica tradiţională, astăzi desuetă). Succesiunea cadrelor e întreruptă din loc în loc de spaţii albe – ceea ce am putea interpreta ca sugestie a faptului că „Istoria” n-are cum să mai ajungă la noi altfel decît fragmentar, „cu goluri”, estompată în „albul” vătuit al timpului, precum minusculele fotograme „pierdute” pe suprafaţa văruită a galeriei. „Rămăşiţe” ale trecutului, s-ar zice.
Pe un rînd sau două deasupra „frizelor” celelalte, în dreapta – o imagine prinsă de jos în sus: un elicopter în aer, survolînd ameninţător revolta, supraveghind-o şi „plutind” şi peste întregul montaj, căruia-i semnalează discret „regia” dispunerii pe „simeză”. „Planînd” şi deasupra sălii şi a vizitatorilor, de fapt!
Cît despre numărul imaginilor: nici nu puteau fi multe în vremuri de crîncenă penurie, cînd nimeni n-avea la îndemînă filme întregi, după poftă! Nemaivorbind despre faptul că, în preziua căderii unei dictaturi, cînd încă nu se ştia ce va urma, gestul ca atare al fotografierii era riscant, era un gest de curaj, pe care – oricum – nu-l puteai face decît cu fereală, declanşînd aparatul cînd şi cînd, cu gîndul că ai fi putut fi în orice moment „umflat” de forţele de ordine şi „săltat”, dus în arest, bătut, anchetat, poate şi mai rău. S-au tras acolo gloanţe, pe 21 decembrie, poate chiar atunci şi mai tîrziu, după-amiază şi seara, au fost ciuruiţi manifestanţi, s-a murit pe caldarîmul bulevardului...
Şi: cum să tot fotografiezi cînd acolo se desfăşura un protest, cînd erai parte a lui?! Imposibil să te izolezi în spatele aparatului ca după un paravan, să te decuplezi, să te ocupi doar de „imortalizarea” revoltei, extrăgîndu-te din ea! Ni-l putem închipui pe artist scoţîndu-şi aparatul, alegînd la repezeală cadre din jur, declanşînd, prinzînd pe peliculă dramatismul extraordinar al momentului, aburul cenuşiu al unei zilei neobişnuit de calde de decembrie, tensiunea din aer... apoi amestecîndu-se printre protestatari, şi el unul dintre ei...
Şi încă: istoria fragmentară – adică... ciuruită?!
În fine, mai faci un pas-doi şi vezi în adîncimea laturii din dreapta a sălii, în spate, faţă în faţă cu uşa de acces spre cămăruţa secundă, o singură fotografie mare, transformată în poster, aproape de scara 1/1, atît cît a permis proporţia segmentului ultim de perete: cordonul de soldaţi înarmaţi, cu căşti şi scuturi, şocanţi prin contrast cu miniaturile la care te uitaseşi pînă acum. Şi parcă-parcă... se şi aude revoluţia!: încep să se distingă scandări, zgomot de mulţime...
...venind de dincolo, din chichineaţă! În colţul ei cel mai îndepărtat, pe un mic monitor rulează în buclă un clip video în care camera se „plimbă” de-a lungul imaginilor fixate de Gabi Stamate pe 21 decembrie 1989, restituindu-le ceva din dinamica îngheţată în cadrele foto, cu coloana sonoră „de la revoluţie” pe care o auzisem de dincolo. Iar de pe peretele din prelungirea celui cu posterul cel mare ne întîmpină jumătatea a doua a aceleiaşi imagini cu scutierii înarmaţi, de parcă ar fi străpuns – ea, imaginea, sau ei, soldaţii?! – zidul despărţitor.
21 decembrie 2011, aşadar. „Rămăşiţele zilei” de atunci, după exact 22 de ani. Ei bine, la subtila „regie” pe care încerc s-o descriu, de subtil impact, se adaugă la un moment dat, neprogramat, ...întunericul: pană de curent! Mici strigăte de surpriză, chicote, ironii. S-a produs o avarie în zonă – pare-se – cu o zi înainte, poate că nerezolvată încă... În tot cazul, întîmplarea dă savoare suplimentară vernisajului. „E ca atunci, ca-n ’89!”, se-aud şoapte pe mai multe voci, amuzate, dar parcă şi puţintel... înfiorate (să mi se îngăduie exagerarea!). Vizitatorii îşi scot telefoanele mobile şi apropie ecranele lor luminoase de pereţi, de fotografiile de la revoluţie, continuînd să parcurgă expoziţia, ca şi cei care, intrînd abia acum în galerie, constată şi ei, amuzaţi, că e pană de curent, şoptesc şi ei că „E ca atunci, ca-n ’89!” şi, fără să se resemneze, aprind şi folosesc luminiţele telefoanelor.
În stradă, la plecare, dau peste mici grupuri de tineri artişti ieşiţi la fumat şi la alte panseuri ironice despre recurenţa întunericului peste ani!
Sfîrşit de an cu un mini-„turneu” prin galerii, vasăzică; toate trei – „neconvenţionale”...
„Schiţă de portret” Gabi Stamate
29 decembrie 2011. După vernisajul de la ALERT studio, „răsfoiesc” în Internet fotografii şi filme ale lui G.S. (v. www.gabistamate.com şi alte website-uri către care se ajunge de acolo) – de unde cîteva linii pentru o „schiţă de portret”:
Să spun mai întîi că e vorba deopotrivă despre un interesant artist experimental şi despre o „figură” a lumii vizuale româneşti a perioadei. Imposibil să fi scăpat cuiva dintre obişnuiţii vernisajelor bucureştene: e cel de-al doilea bărbos care face mereu fotografii (primul fiind – fireşte! – Vasile Mureşan-Murivale, omniprezent în galerii în anii 1990 şi pînă de curînd, în ultima vreme mai rar în acţiune). Absolvent al Universităţii Hyperion, secţia de Cinematografie, fotografie, media. Lucrează mai ales în alb-negru, în cicluri tematice şi după scenarii de proiecte „alternative”.
De pildă:
Fotografii:
■ People, Girls, Nudities. Siluete diverse, chipuri sau doar corpuri, aproape toate fragmentare. Predilecţie pentru cadre austere, cu – însă – decupaje savante, iluminaţii speciale şi o tuşă fină de „intelectualism” care susţine plasticitatea altfel frustă a imaginilor. Carnaţii tot fragmentare, explorate cu ochi calm, fără cel mai mic semn de concupiscenţă.
■ Self-portrait. Serie de autoportrete pe fundal negru, sub un spot slab, de unde tendinţa de descompunere granulară a contururilor şi a suprafeţelor: „coregrafie” în faţa obiectivului fotografic, mişcări ale capului care se oferă întreg sau parţial, din unghiuri diferite, uneori acoperit de mîini, în cîteva cadre apărînd şi bustul îmbrăcat sau porţiuni de corp gol. Figură extraordinar de expresivă, trăsături masive, apăsate, nas proeminent, bărbie prelungă, riduri, părul rărit a calviţie, mustaţa neagră, stufoasă, barba nerasă, cu fire încărunţite.
■ Zona, Ploieşti forever etc. Spaţii marginale, părăsite, decăzute nu în sensul „decadenţei”, ci al ruinării, fără alte barochisme, dimpotrivă: „poverism”. „Zona” – un stadion abandonat, cu aer „postindustrial”. Referinţă explicită la fraţii Strugaţki. Case din Ploieşti, astăzi demolate.
■ Body-light, Neon-light. Cadre light-art, stranietăţi geometrice, liniare, tot pe fundaluri întunecate.
Micile filme (toate scurte sau foarte scurte). Cîteva au „subiect”, sînt narative, de fapt cu o dramaturgie minimă. Restul, mult mai interesante, merg pe formule mai degrabă de video-art decît cinematografice.
Prima categorie, a filmelor „cu poveşti” (primele două fiind exerciţii studenţeşti, producţii ale Universităţii Hyperion):
■ Capra cu trei iezi, după Creangă. Alert-parodic, actualizare a comediei bufe clasice.
■ Pasaj, în care o fată tristă scrie mesaje sau gînduri sau poeme pe foi de hîrtie, apoi iese melancolică în faţa unei case izolate. Fără replici (ca şi precedentul): introspecţie tăcută.
■ Coffee and Cigarettes (vorbit). Mai complex, dar rezolvat scenaristic într-o manieră puţintel cam prea patetică: „maturizarea” unui adolescent se produce cu preţul morţii celui mai bun prieten ş.a.m.d...
Şi video-art-urile, remarcabile:
■ Dub Experience. „Performance” autoportretistic, de fapt reluare in motion a „coregrafiei” capului şi a mîinilor din ciclul foto, pe „scenariul” unei stranii muzici experimentale, astfel „dublate” printr-un soi de „play-back” mimico-gestual. Totul pe un ştraif orizontal cu imagini, pe mijlocul ecranului negru. În versiunea accesibilă pe site-urile de artă are loc şi „duplicarea” autorului însuşi, pe banda filmată fiind juxtapuse două „reprezentaţii” uşor diferite care intră inevitabil, prin simpla alăturare, într-un bizar „dialog”, deci tot într-un proces de „dublare”, şi anume a propriei identităţi. (Pe portalul YouTube e încărcată varianta „solo”, cu un singur Stamate în mişcare...)
■ Lost Message (2008). O fată în explorarea unei întinderi nesfîrşite de zăpadă, la margine de oraş, cu siluete de blocuri sau şantieristice şi industriale în fundal, ici-colo cu scheletice sugestii vegetale, în faţă cu un cîine vagabond, în retragere speriată, ori cu o pasăre „tăind orizontul, diametral”. Fata merge cu spatele prin zăpadă, găseşte şi trage după ea benzi lungi şi încîlcite de tablă, se pierde într-un spaţiu în care simţi că pierdut e şi mesajul...
■ Voinţa de putere (2010). Alte patru „performanţe” în care autorul „caroiază” meticulos tot atîtea suprafeţe prin aplicarea de paşi înşiruiţi din nou pe zăpadă, în cercuri concentrice sau în linii drepte, în rînduri succesive, de astă dată pe acoperişuri de blocuri. În ordine simbolică, asistăm la o „luare în posesie” a spaţiului, şi anume la înălţime, „deasupra lumii”, expresie disimulată a instinctului dominator, conform deconspirării din titlu.
Gabi Stamate mai şi scrie din cînd în cînd, cum s-a văzut şi în expoziţia cu fotografii de la revoluţia din decembrie 1989: texte confesive, „autenticiste”, sau „notaţii de viaţă”, „decupaje de real”...
[...]
Înapoi pe Vasile Lascăr, prin Piaţa Gemeni, pe Eminescu, pînă la Romană şi de-acolo, pe Dacia, pînă la intersecţia cu Calea Griviţei, la ALERT studio, la parterul unui bloc interbelic cu „bulină roşie” (pericol seismic de gradul I). Mini-galeria, unul dintre cele mai radical-experimentale spaţii de expunere din Bucureştiul acestor ani, într-o combinaţie rară – oximoronică, practic! – cu o anume discreţie de bun gust, a anunţat pentru astă-seară deschiderea unei expoziţii de fotografii ale lui Gabi Stamate.
Cam tîrziu în decembrie: lumea se pregăteşte deja pentru Crăciunul care vine acuşi, în weekend. Mulţimile de cumpărători exuberanţi au invadat magazinele. Studenţii sînt deja în vacanţă. Vernisaje, premiere, lansări de cărţi nu se prea mai programează în perioada asta, pînă binişor după Anul Nou sau, mai încolo, pînă după Bobotează şi după Sfîntul Ion.
De ce – atunci – pe 21 decembrie la ALERT studio?! Tocmai de-asta!: pentru că fotografiile lui Gabi Stamate au fost făcute exact pe 21 decembrie, în 1989, cînd în Bucureşti s-a pornit revolta împotriva regimului comunist, răsturnat a doua zi, pe 22, acum 22 de ani. Alegere a datei ca memento.
Spaţiul minuscul de la ALERT cere – aproape că impune – soluţii inteligente de amplasare. Camera de la stradă, destul de strîmtă, cu vitrină, cîndva prăvălie sau atelier meşteşugăresc, îngustată şi de un stîlp de susţinere care avansează din lateral-stînga, se prelungeşte cu o încăpere şi mai mică, minusculă, fără fereastră, probabil fost spaţiu de depozitare. Mare lucru nu încape nici în prima sală, iar în chichineaţa din spate nu pot intra mai mult de cîteva persoane, dar cam înghesuindu-se. Am mai văzut-o folosită, la proiecte precedente, ca o extensie-„ecou” al spaţiului de la stradă.
Cum să expui, în asemenea condiţii, o revoluţie?! Adică sentimentul de revoltă generală, de revărsare umană, de isterie şi euforie... Te aştepţi la o întîlnire tulburătoare cu „Istoria”, la imagini mari, şocante, şi la un iureş de zgomote.
Împreună – presupun – cu Cătălin Burcea, artistul-curator al galeriei (în trio fondator cu Raluca Ilaria Demetrescu şi Alina Buga), Gabi Stamate a ales soluţia inversă: e tăcere în prima sală şi nu se vede nimic pe albul pereţilor de imediat din dreapta şi din fundal, cei pe care privirea cade mai întîi. Pe stîlpul de susţinere e afişat un text, o proză cu personaje mărunte, cu băutori de birt, fără nimic „istoric”. La final, aprovizionarea cu noi cantităţi de vin roşu aduce în pagină sugestia sîngelui, a „sîngelui vărsat” – „Păcat, păcat/ de sîngele vărsat!” fiind una dintre lozincile post-revoluţiei, ale protestelor faţă de lentoarea cu care ţara se democratiza în 1990-1991. Alături, pe peretele din stînga al galeriei – un set de imagini (cinsprezece-douăzeci?) din 21 decembrie 1989, de pe Bulevardul Magheru, la intersecţia de la Scala şi la cea de la Teatrul Nottara, după ultima „adunare populară” a dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu: cordoane de militari desfăşurate de la un trotuar la celălalt şi grupuri de cetăţeni revoltaţi, retraşi din Piaţa Palatului Regal, unde avusese loc mitingul. Mici, ca nişte clişee fotografice (dar „pozitive”, nu „negative”), imaginile sînt aliniate pe trei-patru rînduri, ca şi cînd expus ar fi direct filmul scos din aparat şi developat (tehnica tradiţională, astăzi desuetă). Succesiunea cadrelor e întreruptă din loc în loc de spaţii albe – ceea ce am putea interpreta ca sugestie a faptului că „Istoria” n-are cum să mai ajungă la noi altfel decît fragmentar, „cu goluri”, estompată în „albul” vătuit al timpului, precum minusculele fotograme „pierdute” pe suprafaţa văruită a galeriei. „Rămăşiţe” ale trecutului, s-ar zice.
Pe un rînd sau două deasupra „frizelor” celelalte, în dreapta – o imagine prinsă de jos în sus: un elicopter în aer, survolînd ameninţător revolta, supraveghind-o şi „plutind” şi peste întregul montaj, căruia-i semnalează discret „regia” dispunerii pe „simeză”. „Planînd” şi deasupra sălii şi a vizitatorilor, de fapt!
Cît despre numărul imaginilor: nici nu puteau fi multe în vremuri de crîncenă penurie, cînd nimeni n-avea la îndemînă filme întregi, după poftă! Nemaivorbind despre faptul că, în preziua căderii unei dictaturi, cînd încă nu se ştia ce va urma, gestul ca atare al fotografierii era riscant, era un gest de curaj, pe care – oricum – nu-l puteai face decît cu fereală, declanşînd aparatul cînd şi cînd, cu gîndul că ai fi putut fi în orice moment „umflat” de forţele de ordine şi „săltat”, dus în arest, bătut, anchetat, poate şi mai rău. S-au tras acolo gloanţe, pe 21 decembrie, poate chiar atunci şi mai tîrziu, după-amiază şi seara, au fost ciuruiţi manifestanţi, s-a murit pe caldarîmul bulevardului...
Şi: cum să tot fotografiezi cînd acolo se desfăşura un protest, cînd erai parte a lui?! Imposibil să te izolezi în spatele aparatului ca după un paravan, să te decuplezi, să te ocupi doar de „imortalizarea” revoltei, extrăgîndu-te din ea! Ni-l putem închipui pe artist scoţîndu-şi aparatul, alegînd la repezeală cadre din jur, declanşînd, prinzînd pe peliculă dramatismul extraordinar al momentului, aburul cenuşiu al unei zilei neobişnuit de calde de decembrie, tensiunea din aer... apoi amestecîndu-se printre protestatari, şi el unul dintre ei...
Şi încă: istoria fragmentară – adică... ciuruită?!
În fine, mai faci un pas-doi şi vezi în adîncimea laturii din dreapta a sălii, în spate, faţă în faţă cu uşa de acces spre cămăruţa secundă, o singură fotografie mare, transformată în poster, aproape de scara 1/1, atît cît a permis proporţia segmentului ultim de perete: cordonul de soldaţi înarmaţi, cu căşti şi scuturi, şocanţi prin contrast cu miniaturile la care te uitaseşi pînă acum. Şi parcă-parcă... se şi aude revoluţia!: încep să se distingă scandări, zgomot de mulţime...
...venind de dincolo, din chichineaţă! În colţul ei cel mai îndepărtat, pe un mic monitor rulează în buclă un clip video în care camera se „plimbă” de-a lungul imaginilor fixate de Gabi Stamate pe 21 decembrie 1989, restituindu-le ceva din dinamica îngheţată în cadrele foto, cu coloana sonoră „de la revoluţie” pe care o auzisem de dincolo. Iar de pe peretele din prelungirea celui cu posterul cel mare ne întîmpină jumătatea a doua a aceleiaşi imagini cu scutierii înarmaţi, de parcă ar fi străpuns – ea, imaginea, sau ei, soldaţii?! – zidul despărţitor.
21 decembrie 2011, aşadar. „Rămăşiţele zilei” de atunci, după exact 22 de ani. Ei bine, la subtila „regie” pe care încerc s-o descriu, de subtil impact, se adaugă la un moment dat, neprogramat, ...întunericul: pană de curent! Mici strigăte de surpriză, chicote, ironii. S-a produs o avarie în zonă – pare-se – cu o zi înainte, poate că nerezolvată încă... În tot cazul, întîmplarea dă savoare suplimentară vernisajului. „E ca atunci, ca-n ’89!”, se-aud şoapte pe mai multe voci, amuzate, dar parcă şi puţintel... înfiorate (să mi se îngăduie exagerarea!). Vizitatorii îşi scot telefoanele mobile şi apropie ecranele lor luminoase de pereţi, de fotografiile de la revoluţie, continuînd să parcurgă expoziţia, ca şi cei care, intrînd abia acum în galerie, constată şi ei, amuzaţi, că e pană de curent, şoptesc şi ei că „E ca atunci, ca-n ’89!” şi, fără să se resemneze, aprind şi folosesc luminiţele telefoanelor.
În stradă, la plecare, dau peste mici grupuri de tineri artişti ieşiţi la fumat şi la alte panseuri ironice despre recurenţa întunericului peste ani!
Sfîrşit de an cu un mini-„turneu” prin galerii, vasăzică; toate trei – „neconvenţionale”...
„Schiţă de portret” Gabi Stamate
29 decembrie 2011. După vernisajul de la ALERT studio, „răsfoiesc” în Internet fotografii şi filme ale lui G.S. (v. www.gabistamate.com şi alte website-uri către care se ajunge de acolo) – de unde cîteva linii pentru o „schiţă de portret”:
Să spun mai întîi că e vorba deopotrivă despre un interesant artist experimental şi despre o „figură” a lumii vizuale româneşti a perioadei. Imposibil să fi scăpat cuiva dintre obişnuiţii vernisajelor bucureştene: e cel de-al doilea bărbos care face mereu fotografii (primul fiind – fireşte! – Vasile Mureşan-Murivale, omniprezent în galerii în anii 1990 şi pînă de curînd, în ultima vreme mai rar în acţiune). Absolvent al Universităţii Hyperion, secţia de Cinematografie, fotografie, media. Lucrează mai ales în alb-negru, în cicluri tematice şi după scenarii de proiecte „alternative”.
De pildă:
Fotografii:
■ People, Girls, Nudities. Siluete diverse, chipuri sau doar corpuri, aproape toate fragmentare. Predilecţie pentru cadre austere, cu – însă – decupaje savante, iluminaţii speciale şi o tuşă fină de „intelectualism” care susţine plasticitatea altfel frustă a imaginilor. Carnaţii tot fragmentare, explorate cu ochi calm, fără cel mai mic semn de concupiscenţă.
■ Self-portrait. Serie de autoportrete pe fundal negru, sub un spot slab, de unde tendinţa de descompunere granulară a contururilor şi a suprafeţelor: „coregrafie” în faţa obiectivului fotografic, mişcări ale capului care se oferă întreg sau parţial, din unghiuri diferite, uneori acoperit de mîini, în cîteva cadre apărînd şi bustul îmbrăcat sau porţiuni de corp gol. Figură extraordinar de expresivă, trăsături masive, apăsate, nas proeminent, bărbie prelungă, riduri, părul rărit a calviţie, mustaţa neagră, stufoasă, barba nerasă, cu fire încărunţite.
■ Zona, Ploieşti forever etc. Spaţii marginale, părăsite, decăzute nu în sensul „decadenţei”, ci al ruinării, fără alte barochisme, dimpotrivă: „poverism”. „Zona” – un stadion abandonat, cu aer „postindustrial”. Referinţă explicită la fraţii Strugaţki. Case din Ploieşti, astăzi demolate.
■ Body-light, Neon-light. Cadre light-art, stranietăţi geometrice, liniare, tot pe fundaluri întunecate.
Micile filme (toate scurte sau foarte scurte). Cîteva au „subiect”, sînt narative, de fapt cu o dramaturgie minimă. Restul, mult mai interesante, merg pe formule mai degrabă de video-art decît cinematografice.
Prima categorie, a filmelor „cu poveşti” (primele două fiind exerciţii studenţeşti, producţii ale Universităţii Hyperion):
■ Capra cu trei iezi, după Creangă. Alert-parodic, actualizare a comediei bufe clasice.
■ Pasaj, în care o fată tristă scrie mesaje sau gînduri sau poeme pe foi de hîrtie, apoi iese melancolică în faţa unei case izolate. Fără replici (ca şi precedentul): introspecţie tăcută.
■ Coffee and Cigarettes (vorbit). Mai complex, dar rezolvat scenaristic într-o manieră puţintel cam prea patetică: „maturizarea” unui adolescent se produce cu preţul morţii celui mai bun prieten ş.a.m.d...
Şi video-art-urile, remarcabile:
■ Dub Experience. „Performance” autoportretistic, de fapt reluare in motion a „coregrafiei” capului şi a mîinilor din ciclul foto, pe „scenariul” unei stranii muzici experimentale, astfel „dublate” printr-un soi de „play-back” mimico-gestual. Totul pe un ştraif orizontal cu imagini, pe mijlocul ecranului negru. În versiunea accesibilă pe site-urile de artă are loc şi „duplicarea” autorului însuşi, pe banda filmată fiind juxtapuse două „reprezentaţii” uşor diferite care intră inevitabil, prin simpla alăturare, într-un bizar „dialog”, deci tot într-un proces de „dublare”, şi anume a propriei identităţi. (Pe portalul YouTube e încărcată varianta „solo”, cu un singur Stamate în mişcare...)
■ Lost Message (2008). O fată în explorarea unei întinderi nesfîrşite de zăpadă, la margine de oraş, cu siluete de blocuri sau şantieristice şi industriale în fundal, ici-colo cu scheletice sugestii vegetale, în faţă cu un cîine vagabond, în retragere speriată, ori cu o pasăre „tăind orizontul, diametral”. Fata merge cu spatele prin zăpadă, găseşte şi trage după ea benzi lungi şi încîlcite de tablă, se pierde într-un spaţiu în care simţi că pierdut e şi mesajul...
■ Voinţa de putere (2010). Alte patru „performanţe” în care autorul „caroiază” meticulos tot atîtea suprafeţe prin aplicarea de paşi înşiruiţi din nou pe zăpadă, în cercuri concentrice sau în linii drepte, în rînduri succesive, de astă dată pe acoperişuri de blocuri. În ordine simbolică, asistăm la o „luare în posesie” a spaţiului, şi anume la înălţime, „deasupra lumii”, expresie disimulată a instinctului dominator, conform deconspirării din titlu.
Gabi Stamate mai şi scrie din cînd în cînd, cum s-a văzut şi în expoziţia cu fotografii de la revoluţia din decembrie 1989: texte confesive, „autenticiste”, sau „notaţii de viaţă”, „decupaje de real”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.