Darul lui Gabriel

(Hanif Kureishi - Darul lui Gabriel, pag. 175)

Tata arătă spre rigolă.
- Îngeraş, ştii unde aş fi fără munca asta.
- E bine plătită?
- Din nefericire, da. La sfîrşitul lecţiei sînt întotdeauna stînjenit cînd încep să mîzgălească cecuri. Îmi vine să spun: „Asta pentru ce e?”
- Totuşi n-o faci, nu?
- Crezi că-s idiot?
- Ce ai în geanta de muzică?
- E uşor - şi greu. Concertul numărul cinci de Mahler.
- Atît?
- O să-i cînt doar Adagietto puştiului ăstuia - poate de cîteva ori, ca să-i intre-n oase, zise tata, lovindu-se în stomac.
- Dar tu predai chitară blues, nu?
- Am ajuns nebun după Mahler.
- Păstrează-l pentru tine.
- Puştiul o să înţeleagă tristeţea bucăţii. Ce-ai vrea să-i cînt - Supremes?
- Ţie îţi plac Supremes.
- Putea fi mai rău. Aş fi putut să-l fac să asculte cvartetul ăla de corzi al lui Bartok. Cea mai mare parte din muzica veche mă plictiseşte. Anii ’50, nu ’60 au fost epoca de aur a muzicii americane. Aproape tot ce-a venit după aceea e supraestimat. După mine, muzica pop de azi e pantomimă pentru tineri şi pedofili. Dar după cum am descoperit azi, scriitorul german Goethe a zis că muzica începe unde se sfîrşesc cuvintele. Pentru unii oameni cuvintele par să facă totul prea clar. Aşa că pot doar să spun - cuvintele cad moarte aici, amice, cu Mahler!
- Da?
Gabriel avea emoţii că elevii tatei îşi vor bate joc de el cum îşi bătuseră joc de ceilalţi profesori ai lor, rînjind cînd vedeau încrengătura înnebunitoare de fire din jurul gîtului lui, de Walkman, ochelari şi telefon; sau felul în care îşi trăgea pantalonii peste burtă; sau obiceiul lui de a-şi scărpina corpul cu dosul unghiilor, şi chiar entuziasmul lui, cînd stătea acolo cu ochi umezi, prăbuşindu-se sau tînguindu-se din cauza unei bucăţi înduioşătoare de Mahler pe cheltuiala părinţilor lor.
Tatăl lui zise:
- Spune-le să-l cînte la înmormîntarea mea. Ceva de Miles, poate. Şi Adagietto ăla.